I Despre blocaj și oameni

Despre sentimentul de blocaj

La un interviu m-am blocat atât de tare încât nu am mai fost în stare să zic ceva. La o întrebare nu am vrut să răspund și nici nu mi-a trecut prin cap că o să se ajungă la acel subiect. Nu eram pregătită. Un subiect despre viața mea personală. Nu am avut cum să îl ocolesc și instant mi-am schimbat starea. M-am blocat atât de rău încât nu am mai avut coerență și tot ceea ce îmi doream era să plec mai repede de acolo.

Nu a fost singurul moment în care am simțit că nu mai vreau să fiu într-un loc, că nu mă simt bine sau că nu sunt eu în situația respectivă. Sentimentul acela în care cazi în goliciunea ta, iar ei te privesc și așteaptă ceva de la tine, l-am mai simțit.

Îmi dau seama că atunci când mă blochez- nu am emoții- nu simt momentul în toată valoarea lui. Am învățat cum stă treaba cu emoțiile atunci când făceam teatru. Dacă nu aveam emoții înainte să intru pe scenă, nu dădeam tot ce puteam. Fără emoții nu simțeam nimic.

Nu m-am blocat niciodată la examenele scrise, să nu îmi amintesc sau să nu știu nimic despre ceva subiect, de asta mereu aveam note mult mai mari la scris. Pot să scriu lejer peste 20 de pagini la un examen de 3 ore, dar nu pot să vorbesc prea mult cu oamenii pe care îi văd pentru prima dată… Mint! Mi s-a întâmplat asta o dată. Plecam din Cluj spre București și am cunoscut o fată, 8 ore le-am petrecut povestindu-ne viața, dar F.P e genul de om pe care îl caracterizează bunătatea.

Despre oamenii pe care nu-i doresc în preajma mea

Și de ce

Se întâmplă să nu îmi placă anumiți oameni de la prima strângere de mână. La un moment dat cineva mi-a spus că am strâns-o prea tare de mână și a început să-mi povestească de ce urăște asta. Nu mi-a păsat. Dacă strângeam persoana respectivă și a doua oară de mână, la fel o făceam. Așa îmi e strângerea de mână!

Sunt oameni care nu îmi plac și nu ma simt bine în preajma lor de la primele cuvinte sau priviri. Nu sunt cea mai sociabilă persoană din lume. Nu îmi place să fiu înconjurată de prea mulți oameni. Spre exemplu: merg la evenimente, dar nu vă așteptați să nu îmi mai tacă gura pe acolo. Sunt foarte puțini oameni cu care comunic și cu care am păstrat legături. Am foarte puțini prieteni. Asta se întâmplă de când eram mică. Majoritatea oamenilor de care eram înconjurată erau pictori trecuți de 30 de ani. Erau oamenii mei.

Cred că lucrul ăsta s-a cam schimbat de când sunt cu Mihai. Eu îmi număram prietenii pe degetele de la o mănă, el a venit cu vagon plin de prieteni atunci cînd am decis să fim împreună. Între timp o parte din prietenii lui au devenit și ai mei.

Sunt oameni care fac parte din mediul meu și cu care nu am scos niciodată o vorbă. Nu pentru că mi-ar fi rușine să vorbesc cu ei. Și nici nu sunt fițoasa aia care nu vorbește cu oricine, ci faptul că nu am încercat și nu am depus prea mult efort să mă împrietenesc cu ei. Sunt distantă cu ei și nu simt nevoie de prea multă comunicare, strictul necesar. Hmm…nici prea prietenoasă nu sunt. Yey! Câte calități!

Recunosc că într-un grup mereu mi-a plăcut să fiu boss-ul, să conduc eu echipa. Dar cum așa când eu reacționez ca o sălbatică atunci când e prea multă lume în jurul meu. Simplu! Eram (sunt) sigură că atunci când eu conduc un grup de oameni, acela câștigă sau face treabă bună. Nu conta că eu fac cea mai multă treabă. Da…iubesc competița. Pfiu, ce acritură sunt!

 

 

Am o colega ce îmi spune mereu: Diana, găsește-ți echilibrul! Și are atât de multă dreptate. Aș mai putea adăuga ceva: Diana, găsește-ți încredere în tine! Atât de tare îți lipsește câteodată!

 

Las textul aici, peste ceva timp poate lucrurile se vor schimba.

Related Post

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

en_USEnglish
en_USEnglish