Cum NU am urcat pe vârful Omu

#urcpemunte

#Dianaținepasul

Mi-a luat ceva timp să mă decid dacă să scriu articolul ăsta, dacă să vă povestesc isprava mea și cum nu mi-am atins scopul. Dar, fie! Vă povestesc.

În urmă cu două săptămâni mi-a propus Florin, unul dintre prietenii mei, să urcăm pe vârful Omu. Cu o

altitudine de 2505m (2507m), aflat în Munții Bucegi, am plecat sâmbătă dimineață de acasă cu gândul că reușim și nici ploaia, nici frigul, nici mofturile mele nu vor sta în calea dorinței noastre.

Cum nu aveam bocanci și haine groase la București, am tras o fugă înainte de a pleca la Rm. Vâlcea, să îmi iau cele necesare și să primesc sfatul alor mei: *Diana, ai grijă!*

Toată săptămâna m-am gândit la poza pe care urma să o postez pe Facebook, de pe Omu. Sau cum o să îl înnebunesc pe Florin că nu mai pot să fac niciun pas și mă întorc acasă.

Traseul a început ușor, cu un drum de 2-3 kilometri, după care ne-am oprit să mâncăm la Gura Diham. Și uite peste ce purceluși am dat. *Vine Crăciunul!*

Ce a urmat a fost o adevărată distracție.

*Florin, eu mă întorc acasă!*

Pe o pantă noroioasă și foarte greu de urcat, iar carnitina fără efect, super-înfofolită și în spate cu un rucsac destul de mare- a fost un pic cam dificil… Pentru că, vezi tu, noi ne-am planificat o treabă, dar… 

Vremea a fost bună, favorabilă pentru urcat pe munte, până când am ajuns la Cabana Diham, atunci început să plouă tare.

Eram hotărâți să urcăm până la Cabana Mălăiești în prima zi. Eram!

Oh, am uitat un amănunt. Până să ajungem la Diham am decis să ne oprim și să ne întoarcem la Bușteni. De ce? Cum să îți explic: factorii externi și… Mint. Nu am putut. Eu nu am fost aptă. Fizic nu am fost pregătită. Înainte să plec, mă suna tati și îmi zicea că nu am cum să urc în perioada asta din cauza problemelor medicale și trebuie să aștept să mă refac după ultima operație, eu m-am riscat și am pornit la drum. Păi cum? Alerg prin Herăstrău și nu sunt eu stare să urc pe munte? Și Florin m-a întrebat cu o seară înainte dacă sunt în stare și eu dădeam cu pumnul în masă că eu pot. (Fiecare cu problemele lui)

Inițial ne-am gândit ca atunci când ajungem la Cabana Mălăiești să stăm la cort. Dar cu o căutare pe Google, să vedem cum va fi vremea, am renunțat și la asta. Noaptea aveam de gând să o petrecem la cabană. Cum am ajuns în Bușteni, am intrat în veșnicul Mega Image pentru a ne aproviziona cu apă. A, da! Mega Image e și la Bușteni!

După ce mi-am dat duhul pe prima pantă și urcușurile de la începutul traseului, am hotărât să bag niște chimicale în mine, un energizant care și-a făcut efectul, dar târziu, când drumul era drept.

Cu pauze lejere, am făcut traseul până la cabana Diham și inapoi. M-a bucurat tare ieșirea la munte, simțeam nevoia să fug de claxoanele și agitația Bucureștiului. Cum zice mama *să te ionizezi*.

Probabil săptămâna trecută Florin a trebuit să ia ceva pastile *anti-nervi* la cât l-am înnebunit cu starea mea de plângăcioasă sau cât am cântat toată muzica populară pe care mi-am amintit-o. Acum mi-am dat seama că m-a întrebat dacă mai punem de un traseu weekend-ul următor, se pare că nu l-am înnebunit de tot. *Mărie și mărioară*.

Tot traseul nu am m-am împiedicat, doar mi-am murdărit bocancii de noroi. Doar când eram în drum spre Gara din Bușteni nu am pus bine piciorul pe o bordură și mi-am pierdut echilibrul. Bine, bine…am dat cu fundul de pâmânt.

Tot stăteam cu aparatul în mână să fac câte o poză, Florin îmi zice:

*Măcar dacă nu urci pe Omu, să faci o poză artistică!*

Munții României sunt extraordinari de frumoși. Și fotogenici!