De ce urăsc job-urile de 8 ore?

Am 23 de ani și pe la sfârșitul lui 2016 am zis *gata, trebuie să îmi caut un job serios! Ce tot atâtea proiecte și colaborări. Nu, domne, job serios, ca toată lumea!*

Măi, dar când aud de 8 ore pe zi (bine, mai mult de 8 ore) mi se face pielea de găină. Să vă povestesc. În clasa a 7-a aveam o profesoară de română, o femeie superbă din toate punctele de vedere. Anii se vedeau prin ridurile ei, dar deborda de feminitate. De sintaxa frazei nu îmi mai amintesc, dar îmi aduc aminte un lucru spus de ea:

*Femeile trebuie să își aleagă meserii frumoase. Nu trebuie să facă muncă de barbați. Manechiura trebuie să fie aranjată, iar familia pe primul plan.*

Astfel mi-am imaginat că toată viața o să fiu pictor și o să scriu cărți. Nu știam pe atunci ce rol o să aibă mai târziu, plăcerea mea pentru cremele, fardurile și parfumurile mamei. O plăcere pe care o ascundeam pentru că *Diana, ești prea mică să folosești crema asta!*

De la o altă doamnă profesoară, o femeie puternică și cu un curaj aparte, am primit următorul sfat:

*În viață trebuie să faci ce îți place. Totul din pasiune.*

Și da, singura mea pasiune era pictura. O perioadă lungă nu m-am văzut făcând altceva. De câțiva ani, mi-am descoperit și altă pasiune- ceea ce fac acum. Îmi amintesc un lucru foarte amuzant. Răspunsul meu la întrebarea *Ce îți dorești să te faci când o să fii mare?*. Aveam 9 ani și nu am gândit prea mult răspunsul dat, dar dorințele trebuie să se îndeplinească. Evident că nu era un job de 8 ore. Era un job de 24 de ore, non-stop.

Acum când scriu aceste rânduri, pur și simplu încerc să mă abțin să nu spun un lucru. Și mă abțin, dar nu pot. Urăsc corporațiile. (cum naiba reușesc ele să te facă să te simți util și important). Lucru pe care l-am zis în multe alte dăți. Și urăsc și job-urile de 8 ore. Job-urile pe care nu le faci chiar din pasiune, dar îți aduc bani. Job-uri care te vor dedicat non stop lor, nu contează că ai ieșit cu prietenii, tu trebuie să fii conectat cu ce se întâmplă la muncă. Sunt job-urile care nu îți prea dau timp de altceva după program și fiecare zi este mereu la fel. Job-urile care nu îți îmbunătețesc sub niciun fel viața. De fapt, nu doar faptul că ajungi un robot mă enervează, ci că stai și foarte mult la muncă. Mda, știu…sunt fix oaia aia neagră căreia nu îi convine nimic.

Acum scuzați-mă dacă greșesc, eu nu am avut un job într-o corporație, dar fug de ea ca naiba de tămâie. În schimb am fost la tot felul de conferințe unde erau prezentate job-uri. Acolo angajații model care veneau să vorbească de bine despre corporația în care lucrau. Din punctul meu de vedere erau cei mai nefericiți oameni, dar cu atât zâmbet povesteau despre canapeau și barul din sala de relexare. ( ăsta-i un moment de liniște)

Dar aici nu e vorba doar despre corporații ci despre cele 8 ore idioate în care trebuie să stai la muncă. Poate într-o zi o să am și eu un astfel de job. Un serviciu care să nu îmi placă extraordinar de mult, dar să îmi aducă bani. (Nu îmi vine să cred că am scris asta). Să fiu sinceră e destul de multă presiune pusă pe mine. Sau poate o să găsesc un super-super job căruia să mă dedic 100% și să nu simt că trece viața degeaba pe lângă mine. Am avut, de ce să mint, job de 8 ore, dar îmi plăcea că puteam să mai fac lucruri și de acasă.

Dar stai puțin! La școală îmi plăcea să stau 6-7 ore, de ce nu mi-ar plăcea un job unde să stau tot atât? Simplu! Pentru că la școală făceam lucrurile pentru mine. Nu mă văd în stare să mă dedic unei corporații sau unui loc cu multe hârțoage. Urăsc să îmi fie limitată creativitate. Multe job-uri nu au nevoie de creativitate, ci volum mare de muncă. Sunt femeie (plus olteancă) am atenție distributivă și îmi merge creierul câteodată de nu îți vine să crezi. Mulți angajatori ar fi mulțumiți de mine, dar ce să faci…eu nu sunt potrivită pentru ei. Și le-am mulțumit când mi-au spus că CV-ul meu e unul ofertant și ar fi mândri să mă aibă în echipă.

Să stau 8 ore pe un scaun și să lucrez la un tabel, o analiză sau nu știu ce strategia. Cu ce mă ajută asta? Of, la naiba! Iertare! Bani. Uite, că l-am și bolduit pentru că ăsta-i punctul sensibil! Aici da, aveți dreptate… Dar așa simt că îmi irosesc viața. Plec dimineața și vin seara, nu, nu e exact ceea ce îmi doresc. Dar stai! Trebuie să mănânci, să plătești taxe, chirie și fusta aia drăguță. De un scoți banii?

Sunt conștientă cu nu toată viața o să am proiecte și colaborări din care îmi scot banii. Dar tablourile mele nu se pictează singure. Ideile mele nu pot fi puse în practică din spatele unui laptop, dintr-un birou de la etajul 7. Decât un job pe scaun de 8 ore, mai bine mă întorc doi pași către meseria de profesor, la care am renunțat. Alegerea aceasta nu a fost pentru că nu mă descurcam, nu îmi plăcea sau pentru că mă epuiza. Am simțit că nu este încă momentul. Îmi doresc să am parte de mai multe experiență de viață și cunoștiințe. Nu vreau să fiu profesoara care vine, își predă lecția, dă note și pleacă. Vreau să ofer elevilor mei ceva mai mult de atât. Iar pentru acest lucru consider că trebuie să acumulez mai mult de 3 ani de facultate. Iubesc meseria de profesor, dar nu e încă momentul pentru ea.

Când eram mică, tatăl meu era plecat în străinătate, iar mama pleca la 5-6 dimineața de acasă și venea la ora 15. Pe atunci lucra la fabrica de încălțăminte. Când pleca, mă gândeam că eu nu vreau să fiu așa când o să fiu mare. Subiectul *muncă* era la ordinea zilei. Pe de altă parte, mi-am ales un bărbat care să nu aibă o meserie plictisitoare sau să nu aibă timp de el, de mine, de familie.

Probabil dacă nu eram un om care să nu fie dependent de artă, nu aveam nicio treabă cu un job de 8 ore. De ce să nu investesc timp în afacerea mea și nu în afacerea altuia? Tata are o vorbă *nu trebuie să fii sluga nimănui*.  Iar pentru mine timpul pierdut pentru altul nu există. Dacă ar fi să dau timpul înapoi și să fiu obligată să aleg orice altă meserie, aș alege să fiu medic. Și nu, nu m-am uitat la Doctor House sau Anatomia lui Grey.

Am 23 de ani și nu am voie să îmi pierd timpul aiurea. Știu și am înțeles de ce gândesc așa. Pe primul loc îmi pun sănătatea. Recunosc că este un fragilă și trebuie să am grijă de ea. Tot pe primul loc e fericirea și trebuie să aleg în viață ceea ce mă face fericită. Am un plan și am de clădit la fericirea mea.

Puteam să fiu mai insensibilă și să nu îmi pese prea tare. Puteam să primesc un alt fel de educație și să cresc altfel, iar acum să am 1 an sau 2 de activitate într-o companie și să fiu cel mai tare angajat pe 2000 de lei. Hei, dar ceva nu se pupă. Nu sunt genul care să accepte prea multe lucruri din partea oamenilor. Pot lucra foarte bine sub situații de stres și am spirit de echipă. Eh, recunosc faptul că uneori exagerez și cam fac pe șefa. Și la primul lucru care mie nu îmi place într-un grup, îl părăsesc. Așa probabil nu aș putea accepta să stau cu frica în sâni că intră șeful, iar eu nu am terminat task-ul.

Poate dacă nu îmi petreceam copilăria și adolescența printre pictori și scriitori, acum plecam repede de la muncă, într-un local pentru a beau ceva. Altfel, astăzi am scris am învățat, am scris, am desenat o caricatură și am făcut scriptul pentru următoarea emisiune. Ah, da…și nu m-a stresat nimeni. Pentru că cel mai important medicament este liniștea.

Acum pasiunea mea a devenit și muncă. Uneori lucrez mai mult de 8 ore pe zi, alteori nu. Și dacă mă întrebați de bani. Da, câștig mai mult decât aș putea câștiga stând pe un scaun 8 ore și elaborând o strategie. Și da, sunt conștientă că o să am nevoie și de pensie.

Una peste alta, apreciez toți tinerii care muncesc și își dedică timpul unui job serios. Felicitări pentru efortul pe care îl depun zilnic! 

Mă întorc la haosul meu și învățat. Știți voi…sesiune.

foto blog: Mădălina Stoica, Madas

Related Post

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

en_USEnglish
en_USEnglish