Partea I – Copilăria din spatele blocului – Mami, îmi arunci și mie mingea?

“Copilăria e cadoul pe care ni-l dă viaţă.” – Horaţiu Mălăele

10660246_748139495243836_4502719521886784253_n

Îmi place foarte mult să îmi povestesc copilăria și să îmi aduc aminte de ea. Mă laud tuturor cu ea. M-am născut și am locuit până la 19 ani în Râmnicu Vâlcea- cartier Ostroveni. Acum nu m-aș întoarce să locuiesc acolo, dar câteodată îmi dau seama că ar fi locul unde mi-aș petrece bătrânețea.

Am fost copilul de la bloc cu cheia de gât. Diana, care stătea la etajul 4 și striga după mami să îi arunce mingea. Și da, o arunca de la etajul 4 așa cum probabil v-o arunca și vouă. Și eu am aruncat cu apă și ouă pe oameni sau băteam la ușa vecinilor și fugeam. Nu lăsam pe nimeni să se sprijine pe Dacia lui tati, pentru că trebuie să am grijă de ea. Și eu am căzut din copaci și furam flori și mere. 

Am venit și cu păduchi și purici acasă. Guma în păr mi-am pus-o singură.

Până prin clasa a 5-a am ieșit la joacă afară și fiecare îmi e dor de fiecare vară în parte. La fiecare început de vacanță îmi scriam planul de atac- lucruri pe care trebuia să le bifez până la sfârșitul ei.

Era regulă să ies afară după ce veneau ai mei de la muncă. Evident că preferam să fug la joacă decât să citesc fabule Fontaine sau Heidi. Până pe la 13 ani nu prea am înțeles care e treaba cu cititul cărților care mă plictiseau, de ce să citesc atâtea cuvinte, citeam și nu înțelegeam. Mă întrebau diverși priteni de familie *Îți place să citești?* și răspundeam *Nu, de ce să citesc atâtea cărți când pot să le scriu eu!*. Nasol era când mă puneau ai mei să le zic ce am înțeles din ce am lecturat. Chinuitor.

 

Până la 12-13 ani, 90% din timp am avut bube in genunchi, pe care nu le lăsam să se vindece, ci aveam o plăcere să le rup. O să îmi *bat* copiii dacă fac asta! Atunci după îmi trecea o bubă pielea era ca și cum nimic nu s-a întâmplat. Acum am o mega cicatrice în genunchi după ce m-am împiedicat pe scenă, la teatru prin 2011. Ce bine e să fii copil!

Altfel spus sunt o împiedicată de mică, acum nu trece o lună fără să nu fac întâlnire cu asfaltul. Normal că mă bufnește râsul când văd vreun împiedicat pe strada, nu mă pot abține.

Pe 11 septembrie 2011 m-am împiedicat de bicicletă și am dat cu capul de bordură. Nu am scăpat fără bărbie spartă și o cusătură.

*Diana, fii cuminte!* erau cuvintele cu care ieșeam pe ușă înainte să plec la joacă. *Nu ai voie să lovești copiii, să pleci din spatele blocului nu știu pe unde, să iei ceva de la străini și până la 8/9 ești acasă!*. Pe lângă ăstea știam că nu aveam voie să vin cu câini, pisici, șoareci, păsări, melci, râme, gândaci, pietre acasă. Ai putea spune că aș fi putut ajunge un bun veterinar sau ceva în domeniul ce ține de biologie-faună la cât de implicată eram. E regula pe care nu am respectat-o vreodată. Ah, am uitat să spun că obișnuiam să mai *împrumut* pisicile vecinilor ca să am grijă de ele. Mint, asta fac și acum.

Aveam gașcă mare de prieteni de toate vârstele, în fiecare vară se mai înmulțeau. Până prin 2000 eram singurul copilaș din scară, toți ceilalți erau cu peste 10 ani mai mari ca mine și într-un fel sau altul aveau grijă de mine. Erau băieții care veneau în permisie și se adunau la scară să povestească tuturor. Tot la scară se adunau bărbații din cartier la table și jucau până noaptea târziu. Eram *fata lu’Petre*.

Timp de 22 ani în cartier s-au făcut diverse renovări, dacă până în 1999 pe jos era pietris, apoi s-au construit garaje acum e asflat și conform legii acestea s-au dărâmat. S-au schimbat câțiva vecini, am îmbătrânit, s-au născut și au crescut. Așa arată acum, poza e făcut de Adelina, prietena mea din copilărie cu care dădeam concerte în scară, creșteam câini și pisici,  săream coarda și amândouă eram tunse în stil castron.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

en_USEnglish
en_USEnglish