Alegerea numelui şi tradiţii greu de digerat

Niciun nume românesc nu a avut o semnificație pentru mine. În 27 de ani nu am găsit un nume românesc pe care să îl țin minte. Un nume pe care să îl asociez cu cel pe care mi-ar plăcea să îl poarte copilul meu. Așa cum am explicat în acest articol, în care am scris despre numele ales de noi, Frida Harriet, consider că numele poate influența parcursul vieții, dezvoltarea personalității copilului și că este o responsabilitate pe care o avem. La fel, nu am ținut cont să fie un nume modern, pentru că știm foarte bine că ce e la modă azi, mâine poate fi învechit. Sau, invers, tradițional de teamă să nu se demodeze în timp.

Nu consider că, dacă locuiești într-o anumită țară, trebuie să pui numele copilului ținând cont de origini, pentru păstrarea culturii și tradiției. A duce valorile mai departe nu trebuie să fie condiționat de alegerea unui nume românesc. Iar tu – ca părinte – dacă nu îți dorești asta, nu trebuie și nu te obligă nimeni să iti schimbi dorințele. Nu ești mai puțin patriot dacă nu alegi un nume românesc.

Recunosc că nici nu aș fi ales un nume comun/la modă (nu este cazul să dau exemple, nefiind în măsură să fac asta). Doar în cazul în care simțeam ceva pentru el, dar nu mă asociam cu simplul exemplu că mergi în parc și strigi un nume și se întorc 5 capete. Dar să nu înțelegeți ca ar conta pentru mine ce nume aleg alți părinți. La fel cum nu aș fi dus idea la extrem și să inventez un nume care să fiu sigură că nu există.

Așa cum am spus mai sus: m-am înconjurat cu artă de copil, am intrat în lumea personajelor, am descoperit artiști și mereu am vrut să îmi fie apreciată imaginația și creativitatea. Să aduc ceva diferit și să mă bucur de lucruri diferite, pe care mulți poate nu le înțeleg. Astfel, nu m-aș fi putut identifica cu alegerea unui nume comun.

Tot legat de alegerea numelui, fiecare popor are o tradiție. Spre exemplu în Islanda, prietena noastră ne-a povestit că se alege numele după câteva luni de la naștere.

În România, așa cum și noi am făcut, am ales numele încă din sarcină. Dar cea mai cunoscută alegere este cea de a pune nume de sfinți. Nu o să intru în discuția de ce nu alegem un nume de sfinți în care să ating subiecte de religie – pentru cei care mă cunosc, îmi știu principiile și valorile după care îmi ghidez viața.

Eu am și numele de Elena (fiind născută pe 11 mai, urmează Sf. Elena și Constantin, ai mei au considerat că se potrivește. La fel ca mulți copii din generația mea și nu numai) – ei bine, nimeni nu m-a strigat vreodată Elena. De fapt, nici nu cred că sunt mai mult de 5 persoane care să-mi știe al doilea nume. Pe lângă faptul că nici nu îmi place, nu semnifică nimic pentru mine și nu mă identific. Nici o atașare față de apartenența religioasă. E un nume ales în plus, doar că așa zice tradiția: să aibă și un nume de sfânt (conform a ceea ce mi-a povestit mama, nu că i-a plăcut ei în mod special). De asemenea, nu îmi sărbătoresc onomastica și la fel nici *la mulți ani* nu primesc și nici nu am simțit nevoia. Sper să nu fie cazul și copilului meu și să îi placă, așa cum am zis, numele ales.

Mă cheamă Diana și lumea mă mai strigă și Vania. De-a lungul timpului, mulți mi-au reținut numele de Mătușa. Cu nostimul aferent, m-a ajutat să pornesc anumite situații, discuții și să leg și relații pe baza lui. Bine, mă mai și enervam pe hăhăiala unora, dar sunt sigură că după mulți ani își amintesc de mine.

Am mai povestit cu alte mame care au ales numele copiilor în funcție de tradițiile din familia lor. Spre exemplu: copiii să poarte numele unui membru al familiei – tradiție păstrată încă în anumite zone rurale. Dacă părinților le place acel nume, este o situație în care nu mă opun tradiției. Dar dacă mama sau amândoi părinții se opun, apar tot felul de discuții legate de alegerea numelui și sunt situații în care aleg să pună acel nume, doar ca să își păstreze relațiile.

Sau și mai grav: Nașii să aleagă numele copilului tău. Chiar am deschis câteva forumuri pe acest subiect și am citit:

*Eu m-am consultat cu nașa să văd dacă are pretenții. * – Cum adică?! Un alt om să aleaga numele pe care copilul tău îl va purta toată viața? De unde s-a născut tradiția asta? Din lipsă de inspirație? Pe lângă multe alte răspunsuri, mă gândesc la un singur lucru: este cunoscut faptul că în multe cazuri nașii erau/sunt aleși în funcție de puterea financiare (altă prostie). Fiind oameni înstăriți, poate și umblați, părinții își puneau încrederea în ei că știu ce fac.

Nu aș accepta asta și mi se pare așa trist – nu e ceva cu care aș fi de acord și nici nu mi-ar aduce bucurie.

Tot la acest capitol se încadrează și un alt lucru care nu îmi place. Aspect pe care l-am observat cu ani în urmă la tot felul de oameni: Să își dea cu părerea în ceea ce privește numele pe care părinții îl aleg pentru copiii lor – în ideea că nu le place, că nu sunt de acord sau alte păreri și sfaturi nesolicitate. Fac o scurtă paranteză: am observat și atunci când ești gravidă, dintr-o dată apar tot felul de oameni care știu tot ce trebuie să faci pentru tine și pentru copilul tău. Îi știți? Cum noi, gravidele, nu stăm așa bine la capitolul emoțiilor, sunt momente în care nu ne simțim confortabil în astfel de situații. Poate chiar punem la suflet. Nu mai vorbim de stările mai puțin frumoase care pot să apară în timpul sarcinii sau după. Și chiar nu ai nevoie de atotștiutori, care își transmit mesajele într-un mod impunător, mai că nu te poți bucura de perioada de sarcină cu astfel de oameni în jurul tău.

Revenind – Alegerea numelui este una dintre cele mai frumoase bucurii ca viitori părinți – și nu își are loc un moment neplăcut. Chiar e lipsă de educație, empatie, bune maniere și respect din partea unora să spună ce cred ei despre ce nume au ales părinții. Sau încercarea de a convinge părinții să schimbe numele ales, cu tot felul de argumente care nu își au rostul. La fel, cei care le sugerează părinților să aleagă nume de sfânt, de origine românească sau două nume *că așa e frumos/așa e tradiția* dacă ei nu vor.