Priveam stâncile, știam că poate să cadă oricând o piatră. Fie ea mai mare sau mai mică. O greutate care ar fi rupt timpul, anii și viețile noastre. Cineva să pună piatra la loc. Greutatea. Și să își continue drumul atât și atât de complicat. Cel mai frumos drum, muntele pe partea dreapta, răul pe partea stângă. Și liniște. Kilometrii întregi de curaj și gânduri. Desenam cu degetul pe geamul aburit. Nume, fețe și amintiri. Și-a căzut o piatră, a schimbat o viață. Atât ne-am sucit și răzgândit. Am lăsat piatra în urmă. Orașul liniștit și atât de curat, viața pe care am lăsat-o în urmă ne salută. Ne și…

Ne-am învățat. Ne știam mâinile și ochii. Luni aprindeam lumini în suflet. Marți zâmbeam la ora 7. Miercuri rezolvam probleme. Joi zâmbeam. Vineri nu dormeam. Sâmbăta mirosea a prăjitură. Duminica scuturam cearceaful. Azi oceanul. Să îmi spui poveștile noastre. Să nu le uiți. Obișnuim să ne uităm trăirile recente. Trec anii și sufletul le aduce înapoi, atât de pregnant. Sfâșietor ni se îmbolnăvește sufletul. Dorul. Dorul de oameni, de momente, de timp. Sau să fim oare atât de norocoși și să zâmbim când ne întoarcem la locurile în care obișnuiam să fim. Îmi apare în față strada cu tei. Micul restaurant cu aer franțuzesc de la Eroilor. Și serile noastre…

Era joi? Plecam să cuceresc lumea. Și pe tine. Nu, lasă-mă să opresc timpul. Plânge, înțelegi? Am închis telefoane, am mesaje la care nu am răspuns de ani zile, am oameni de iubit, de îmbrățișat, cuvinte de spus. Sau cuvinte nespuse. Mereu aceleași melodii și același gând. Ce urmează? Ce o să simt? Viitorul de atunci. Lasă-mă să opresc, măcar timpul. Să îmi port rochiile lungi, pantofii și rujul roșu. Să îmi zâmbească ochii. Și viața. În fiecare om am un timp. Cel mai frumos? Parcul de Politehnică și serile de vară. – Joi te-am întâlnit.

Prea repede s-au întâmplat. Nu am avut timp să le gândesc. Sau nu am vrut. Au trecut zile, săptămâni, luni, dar nu te mint: au trecut ani. Cu tot cu gândurile mele, parcă s-a întâmplat acum o secundă. Închid ochii. Atât durează, o secundă. Și încă o secundă. Acum sunt aici și nu durează mult până mă întorc. Și știi ce e cel mai greu? Că uit să revin. În fiecare secundă am găsit motive la fiecare secundă întâmplată. În fața lor era prezentul. Un prezent întâlnit aici abia acum. Prea puține secunde sau am alergat prea încet. E despre tot ce a fost și pe care nu am avut…