#dianafiicuminte

Știți că pe blogul meu nu găsiți sfaturi de succes sau rețete. Am vrut doar să ne înțelegem de la bun început. Așa că, nu vă așteptați, să plecați de aici – zicând: *Gata, de mâine…!*

Am avut nevoie de câțiva ani, să îmi dau seama, ce vreau cu adevărat din punct de vedere profesional. Oh, fată, ai 24 de ani!  Sunt genul ăla de om grăbit. Vreau acum! Nu mâine. Acum! De ce? Știu ce înseamnă astăzi și mâine. Timpul e foarte important pentru mine. Vreau să fac multe lucruri. Nu am timp. Dar vreau. Totodată mâine poate acel lucru pe care mi-l doresc, nu va mai avea aceeași relevanță. Dacă azi vreau să scriu o carte de povești pentru copii, hai să pun mâna și să o scriu. Mâine poate o să apară altceva. Cartea de povești o rămână doar *am vrut*.

Nu îmi plac oamenii care spun că *o să fac aia și aia* și peste 6 luni nu au realizat nimic din ce au spus. Știți voi, vorba lungă, sărăcia omului. V-am zis că sunt leneșă?

Mă plictisesc repede. Entuziasmul meu durează puțin, până apare altceva ce îmi captează atenția. Rareori sunt atentă la detalii. Vedeți? Calități, peste calități! Nu am răbdare. Nici măcar cu oamenii. Am chef, bine. Nu am chef, tot bine. Dar pun la suflet și stau și analizez și răscolesc! Orice prostie. Eh, până mă plictisesc.

Sunt oameni cu care descopăr că am chef de ei de la primele cuvinte. Răutate, egoism… îm, am înțeles că viața nu e atât de lungă precum credem. Pfiu, filozofie. Nu, domne! Sunt conștientă că… ămm, se poate întâmpla oricând. Și dacă o dată ai trecut printr-o nasoală, nuop, nu ți-a pus Dumnezeu mâna în cap, fiind alesul și nu o să îți mai trântească alt sac de probleme. Nu e vorba de grabă. Ci doar să știu, că am făcut tot ce mi-a poftit corazonul, portofelul și stomacul. Pentru că cea mai urâtă treabă e să zici: Bă, ce prost am fost, de ce nu am făcut, mă, x lucru atunci? De ce nu am investit, mă, în bitcoin acum 5 ani? Dintr-o bucată.

Ah. Am observat un lucru. Greu am învățat să spun nu. Mă temeam de Nu-ul ăsta de zici că îmi pica pielea de pe mine dacă spuneam: nu vreau, nu pot, nu am chef, nu știu, nu. Am învățat să spun nu. Nimeni nu are voie să îți impună nimic, niciodată. Bine, acum să fim și realiști. Trebuie să îți asumi nu-ul. (mda și tocmai ce am zis mai sus că sunt leneșă – câtă credibilitate – da’ înțelegeți voi). Trebuie să știți să vă impuneți. Primeam un mesaj acum mai bine de o lună: Diano, ce mișto ești, te admir, mirobolanto, vreau să fiu ca tine, dar nu am curaj! Dar ce mi-a crescut inima în mine când citeam mesajul. Din vorbă în vorbă cu gagica, cunoașteam în om cu o încredere de sine foarte scăzută, un curaj și o timiditate cât glicemia mea uneori. Și eu am avut momente de supunere. De ce? Păi da, nu ați citit în postarea de acum 2 dăți? Duceți-vă acolo și întorceți-vă. Nu vă pun link, că îmi e lene.

În rest sunt mișto. Fac urât dacă îmi e foame. Da’ urât. Mă hotărăsc greu. Niciodată nu știu ce am poftă să mănânc. Nu există dată în care să știu ce am chef să fac în weekend. Stau minute întregi să mă îmbrac. Uit hainele spălate în mașină. Scriu doar cu stiloul. Urăsc pantalonii. Îmi rod unghiile. Cumpăr haine la nervi, când iau bani, când nu am bani, când nu am chef de nimic, când sunt fericită, când nu am ce face. Urăsc să spăl vasele. Aș sta cu nasul în gaze de eșapament și nu am un abdomen plat. O complexă, completă și un întreg de flori, minunății și miros a vanilie. În timpul liber- prințesă de meserie.

Educațional. Inspirațional. Motivațional. Fabulos.

Diano, nu era tu mai bine, dacă te căsătoreai de la 19 ani? Aveai copil de 4 ani. Manichiura la salonul de pe colț. Părul la tipele de lângă piață.

Ce atâta și atâta? Ridic sprânceana. Nuop, nu scria nicăieri în jurnalele mele de copil, că o să ajung să fac asta. Adică nimic cu viața mea. Deci nu se potrivește. Deci, ne auzim data viitoare.

Foto:De Bona Virgil