IV Drumul

Priveam stâncile, știam că poate să cadă oricând o piatră. Fie ea mai mare sau mai mică. O greutate care ar fi rupt timpul, anii și viețile noastre. Cineva să pună piatra la loc. Greutatea. Și să își continue drumul atât și atât de complicat. Cel mai frumos drum, muntele pe partea dreapta, răul pe partea stângă. Și liniște. Kilometrii întregi de curaj și gânduri. Desenam cu degetul pe geamul aburit. Nume, fețe și amintiri. Și-a căzut o piatră, a schimbat o viață. Atât ne-am sucit și răzgândit. Am lăsat piatra în urmă.

Orașul liniștit și atât de curat, viața pe care am lăsat-o în urmă ne salută. Ne și aștepta, candva- cumva. Pădurea, muntele și izvorul. Acolo ne-am născut. În brațele unei veșnicii. În ochii atârnați de muncă și speranță. Cândva- cumva am liniștit suflete. Am adus si noi eternul și am scuturat cuvinte de bine.

Alergam prin iarba udă dimineața. Furam fericire dintr-un cireș și împărțeam secrete cu inimi indecise. Alegeam drumuri pe care muzica cânta mai tare. Ne revedeam.

În partea dreaptă era răul. Drumul către casă. Inundată de gânduri de viitor. Creșteam. Și zgomotul pe lângă noi. Obișnuiam să privesc oamenii în ochi, să îi cuceresc. Si să fur fericire. Ne revedeam.

Canapeau era rece, în fața orașul. Dar atât de tare durea. Alt oraș, zgomotos. Nu l-am ales. Chinul că totul o să rămână atât de întipărit în mintea mea, m-a făcut să renunț. Am ales alt oraș, unde zgomotul și repeziciunea celor întâmplate îmi scriu anii de azi. Atât de repede. Ne revedem.

În trecut, prezent, viitor.